TEATRUL ACT rabbit hole

TEATRUL ACT BUCURESTI – 2011

RABBIT HOLE

de David Lindsay-Abaire, traducerea Adina Oniciuc

cu Emilia Dobrin, Cătălina Moga, Emil Măndănac, Nicoleta Lefter, Cosmin Panaite

un specatcol de Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan

Între ce alegi şi ce ţi se dă, intervin permanent versiuni – reale sau imaginare, posibile sau chiar probabile. Gândul că undeva poţi fi tot tu – trăind altceva, poate ceea ce ţi-ai dori să trăieşti – devine exact lucrul de care ai nevoie. E o iluzie sau poate nu e o iluzie, dar atunci când nu te mai regăseşti în nimic din ce te înconjoară, e necesară. Un spectacol de teatru, ca şi spectacolul nostru, este o versiune – într-un fel, într-o măsură – chiar o versiune a noastră”

“Rabbit Hole” este povestea întoarcerii la normalitate, la suportabil, la sens, încercare tot atât de grea ca şi pierderea ce a generat-o: moartea unui copil. Personajele, învăluite fiecare într-un doliu personal, se găsesc într-un moment de criză provocat nu de neglijenţă sau trădare ci de un accident. La opt luni dupa moartea băiatului de 4 ani, în casă încă se mai găsesc desenele copilului, hainele şi jucariile lui, iar vinovăţia este resimţită de fiecare în parte şi este amplificată de necesitatea luării unei decizii: va păstra sau nu familia toate acele obiecte care ţin vie nu numai amintirea copilui, dar şi, imposibil de separat de altfel, tragedia pierderii lui. Vor putea uita, vor putea accepta sau, mai ales, vor putea supravieţui în întregul lor, aceşti oameni?

Lumea e plină de povestiri ale unor episoade paradoxale, de ras nestăpânit care explodează în cele mai dramatice momente. Rabbit Hole, urmează unei tragedii, dar nu este o tragedie. E însă aproape o decojire a fiinţei umane prin care se îndepartează straturile ce ţin la fel de mult de omenesc ca şi iubirea: furia, frica, gelozia, râsul, ura, singurateate, nevoia de sens.

Putem respira uşuraţi: există versiuni de’ale noastre mai fericite într-un alt univers.

În 2007, Rabbit Hole, piesa scrisă de David Lindsay-Abaire, lua Premiul Pulitzer pentru dramă. În 2010, filmul omonim cu Nicole Kidman şi Aaron Eckhart apărea pe ecrane. În 2011, Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan montau piesa la Teatrul Act, cu Emil Mandanac, Cătălina Moga, Emilia Dobrin, Nicoleta Lefter şi Cosmin Panaite în distribuţie. În 2012 am reuşit şi eu să văd spectacolul. Şi mi-a plăcut tare tare. Un cuplu perfect îşi pierde copilul perfect într-un accident de maşină. Ingredientele unei poveşti perfecte de strâns stomacul ghem şi dat la pisică să îl alerge prin casă. Cum o să mi-o pot scoate din minte pe silfida Nicole nepermiţîndu-şi să plângă şi pe bine-făcutul Aaron stând cu lacrimile în gât şi uitându-se la ultimele filmuleţe cu băieţelul lor.

Nici n-a fost aşa greu, pentru că cele două regizoare (de Mariana Cămărăşan mă cam îndrăgostisem chiar de la Amalia respiră adânc şi mai apoi Cui i-e frică de Virginia Woolf? – ambele de văzut neapărat, primul la Act, al doilea la Nottara) reuşesc de minune să cuprindă tot universul ăsta tragic şi-o fac fără pic de patetism. Ştii că ce e acolo e de-o tristeţe sfâşietoare; că nici cele mai dulci vorbe din lume nu pot alina durerea unor părinţi neîmpăcaţi cu ei înşişi şi cu ceilalţi; şi cu toate astea sunt momente în care zâmbeşti. Amar, dar o faci. Pe alocuri, mai ales în momentele de destindere a nervilor şi întindere a arterelor, spectacolul întrece filmul şi e numai măiestria actorilor în joc. Mai ales a trio-ului feminin, care se completează perfect, încât face un triunghi echilateral care rotit la nesfârşit se transformă într-un cerc. Pe Cătălina Moga n-am mai văzut-o în nimic altceva şi mi-a plăcut aici la nebunie – o mamă împietrită de durere, perfecta soţie, fiica şi sora care scapă ca din întâmplare cuvinte nelalocul lor, totul ambalat într-o senzualitate incredibilă. Privirea rece şi vorbele tăioase taie adânc în zâmbetul surorii sale, interpretată atât de copilăresc şi dulce de Nicoleta Lefter.

Regizoarele reuşesc cu acest spectacol ceea ce lui John Cameron Mitchell nu i-a reuşit cu filmul – echilibrează personajele surorilor atât de bine, încât nu ştii dacă să te înduioşeze sora îndurerată sau sora fericită că viaţa i se aşează pe un făgaş normal într-un moment atât de prost. Şi între cele două, e mama lor – Emilia Dobrin, cea care parcă sare pietre pe râu între fiice, dovada vie şi dureroasă că există viaţă şi după o moarte care seacă în tine tot.