Sep 6 2012

TEATRU LA RUINE regele moare la curtea veche

TEATRU LA RUINE -2006

UNIVERSITATEA DE ARTĂ TEATRALĂ ŞI CINEMATOGRAFICĂ IL CARAGIALE BUCUREŞTI

REGELE MOARE LA CURTEA VECHE

după Eugene Ionesco

cu Alexandru Potocean, Florina Gleznea, Cristina Casian, Sânziana Nicola,

Gabriel Vodnar, Bogdan Marhodin, Tudor Munteanu, Smaranda Găbudeanu, Ana Crăciun

un spectacol-examen de Mariana Cămărăşan

clasa profesor Cristian Hadji-Culea şi Nicolae Mandea

Academia Caţavencu

Regele moare, nu se joacă

Iulian Tanase

Sper că v-aţi dat deja seama că nu sînt critic de teatru (dimpotrivă!) şi nici nu îmi doresc aşa ceva, vă rog să nu insistaţi, vielen Dank, so zu sagen. Sînt, însă, un spectator interesat de teatru şi, în aceste condiţii, înainte de a ajunge în subteranele unui palat voievodal, aş dori să vă relatez, pe scurt, un vis pe care l-am avut în urmă cu vreun an.
E vorba despre un spectacol de teatru, se joacă în mai multe încăperi ale unei case pe care nu o cunosc, trebuie să te mişti repede pentru a prinde toate replicile, mă plimb prin camerele acelea înalte, pline de actori şi actriţe, care îşi văd de jocul lor multicameral. La ieşirea din casă mă întîmpină Gellu Naum. Cam atît cu visul.

Piesa despre care vreau să scriu aici s-a jucat, într-adevăr, în mai multe camere, situate în subteranele Palatului Voievodal “Curtea Veche”, dar nu a fost scrisă de Gellu Naum, ci de Eugène Ionesco. În 1945, cînd Gellu Naum publica, în volumul Teribilul interzis, piesa Exact în acelaşi timp timp (pusă în scenă la Cluj, acum cîţiva ani, de Mihai Măniuţiu), Ionesco nu scrisese încă prima piesă a lui, Cîntăreaţa cheală. Şi Exact în acelaşi timp este o piesă suprarealistă, de un absurd indiscutabil. Deci, realitatea se leagă destul de bine de anumite vise.

Ajuns în acele subterane de la Curtea Veche, înconjurat de ruine în perfectă stare de funcţionare, înţelegi că locul este cum nu se poate mai potrivit pentru moartea unui rege care, într-adevăr, în cele din urmă, moare, deşi unui rege îi este greu să accepte că tocmai el, regele, moare. Din fericire, întotdeauna va exista pe lîngă rege o regină, uneori chiar două, însă regina care contează este cea care îl ajută pe rege să se desprindă.

Piesa s-a jucat, întocmai ca în acel vis al meu, în mai multe încăperi, două replici ale morţii, îmbrăcate în pelerine lungi, negre, fiindu-le spectatorilor ghizi. Studenţii-actori au jucat impecabil, iar regia a fost minunată. E drept că şi alegerea spaţiului de joc a contat. Mi-au plăcut multe lucruri, dar mai ales: bicicleta cu care se plimbă regele Beranger prin Palatul Voievodal; Beranger (Alexandru Potocean); regina Marguerite şi servitoarea Juliette; faţa siliconată a morţii şi scena de final, cu Beranger, îmbrăcat în costum negru, dispărînd în întuneric.

Leave a comment