interviu Mariana Cămărăşan

 

interviu yorik

 

Am descoperit-o pe Mariana Cămăraşan, acum câţiva ani, după ce i-am văzut două spectacole la Teatrul Act din Bucureşti „Cui i-e frică de Virginia Woolf” şi „Amalia respiră adânc”. Primul a avut o viaţă scurtă, a primit drepturile doar pentru zece reprezentaţii, cel de-al doilea în schimb a făcut deja o mică istorie. Am vrut s-o cunosc pe regizoarea care pusese în scenă aceste două spectacole pentru că erau altfel. Aveau o energie anume pe care n-o mai întâlnisem de mult în teatru, un fel special de a crea relaţii între personaje. Am stat de vorbă îndelung, câteva ore, într-o cabină a Teatrului Act. Şi ce m-a fermecat atunci a rămas la fel şi astăzi. O sinceritate specială şi o încredere plină de lumină, dar şi de frământări, în teatru, în viaţă, în ceea ce e bun. Am redescoperit-o acum, în spectacolul Teatrului Odeon, care a avut premiera săptămâna trecută „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, a cărui regie o semnează împreună cu scenografa Alexandra Penciuc, cu care, de altfel, a colaborat şi la celelalte producţii. O poveste cu şi despre Mariana Cămărăşan…

Să începem de la cel mai recent dintre spectacolele pe care-l semnezi împreună cu Alexandra Penciuc, „Iadul este amintirea, fără puterea de a mai schimba ceva”, pe scena Teatrului Odeon. Este iadul amintirea…?

Fără puterea de a mai ierta… Da. Titlul este „fără puterea de a mai schimba ceva”, dar e vorba de iertare acolo. Devine iad, dacă nu ierţi şi nu te ierţi şi rămâi blocat în neputinţe şi vrei totul. Atunci poate să devină iad pentru că îţi blochează parcursul care ar trebui să urmeze. Dar montarea n-a fost un iad. A fost o mare bucurie şi un lucru de care aveam nevoie. Pentru că actriţele cu care am lucrat, Diana Gheorghian, Oana Ştefănescu, Liana Mărgineanu şi Nicoleta Lefter au fost de la început extrem de interesate şi dedicate. Şi, atunci când lucrezi cu oameni pe care chiar îi interesează ceea ce fac, lucrurile se mişcă şi se adună. Şi descoperirile pe care le faci împreună cu ei sunt minunate. Da, iadul, poate să fie în viaţa noastră dacă nu reuşim să depăşim ceva…

Ce e iadul pentru tine?

Ce ştiu eu este că omul poate să-şi trăiască propriul lui război, propriul lui iad în existenţa cotidiană şi în relaţiile obişnuite de prietenie, de familie… Iadul are legătură cu neputinţa, cu suferinţa, cu regretul, cu neîmpăcarea şi neiertarea. Acolo cred că e iadul.

Asta ai vrut să arăţi în spectacol?

E greu de spus ce am vrut, dar cred că am vrut să vorbesc despre iubire. Şi sper să se şi transmită lucrul ăsta. Şi despre iertare, care vine ca urmare a iubirii. Uneori suntem neputincioşi în a ne accesa iubirea care există în noi, pentru că sunt lucruri care ne blochează. Neputinţa asta este cumplită. Cred că despre iubire vreau să vorbesc. Mi-amintesc, s-a întâmplat în facultate la un moment dat când discutam noi despre teme, şi o colegă de la actorie, Alina Grigore, a spus: există două teme şi în afară de asta nu există nimic, iubirea şi moartea. A fost aşa, ca o revelaţie, pentru că vorbea despre ceva ce ştiam, dar nu numisem eu. Pe urmă m-am gândit: „Stai, că e prea puţin doar asta…” Dar de fapt sunt atâtea forme în care se dezvăluie şi iubirea, şi legătura noastră cu moartea, încât avea dreptate…

De ce v-aţi oprit, tu şi Alexandra, la acest text al lui Jonas Gardell?

Concursul Teatrului Odeon a fost pe texte contemporane. Zvonurile erau că aceste concursuri sunt aranjate. Şi la momentul ăla am spus: „Asta nu înseamnă că nu o s-aplicăm.” Şi noi suntem dovada că nu sunt aranjate aceste concursuri. A fost foarte frumos momentul în care am ales textul. Sunt câteva astfel de momente frumoase în istoria mea şi-a Alexandrei şi o să încep cu altul. Eram la sfârşitul repetiţiilor la „Cui i-e frică de Virginia Woolf”, trebuia să ieşim cu premiera, simţeam că trebuie să fie ceva în bucata de final şi nu ştiam încă ce muzică să alegem. Alexandra desena frunze pe o pânză şi ţineam amândouă, una de un capăt şi alta de celălalt capăt al pânzei şi, la un moment dat, de pe CD se aude o melodie. Şi am rămas amândouă încremenite în mijlocul camerei şi am ştiut că aia e. Cu textul ăsta a fost aproape la fel pentru că l-am avut amândouă, l-am citit amândouă – şi am citit multe texte în perioada aia – eram plecată din Bucureşti. Eu terminasem de citit şi am vrut să o sun şi exact atunci mă suna ea pe mine să-mi spună că l-a citit. Deci a fost o alegere din plin asumată de amândouă. Dar ce ne-a făcut să ne oprim… Cred că ne regăsim nu în poveste, cât în temele din povestea asta. Uneori foarte mult. Eu am două surori, mama ne iubeşte enorm pe toate trei, dar întotdeauna simţi că cineva este mai iubit. Eu m-am simţit un pic mai iubită şi am trăit într-un fel durerea asta, că eu am primit mai mult. Chiar dacă este o fărâmă foarte mică. Şi am simţit nevoia să compensez. Şi s-a întâmplat ca citind şi povestind noi între noi lucruri care ne-au atins din text să mă impresioneze foarte tare. Şi alegerea are legătură cu felul în care rezonează în noi textul respectiv. Adică în momentul în care am ales textul nu ştim care va fi forma, dar ştim care este conţinutul pe care vrem să-l povestim mai departe.

Şi asta se întâmplă cu toate textele alese sau se întâmplă să-ţi fie şi forţată mâna de un teatru… Ai avut libertatea asta de câte ori ai montat până acum?

N-am avut-o de fiecare dată… Poate în viitor lucrurile astea nu vor mai fi aşa, poate va exista acea încredere în care un director de teatru te invită şi nu spune „Am nevoie să foloseşti 15 actori” şi tu să fii obligat să cauţi un text cu cincisprezece actori, chiar dacă eşti sau nu eşti pregătit pentru aşa ceva. Ce contează pentru noi este să existe acest interes real personal în povestea pe care o spunem. Am lucrat şi în afara teatrelor de stat, şi în cele de stat şi interesul e diferit pentru că de obicei în afară pasiunea e atât de mare, încât ceea ce-i face pe oamenii ăia să lucreze, să dorească să spună povestea e ceva real. În teatre există actori care nu mai păstrează acest dat important al profesiei. Şi e trist şi debusolant pentru că nu ştii, te întrebi… Omul ăsta are nevoie într-adevăr să spună povestea, are nevoie să trăiască? Şi, dacă n-are nevoie, de ce e de serviciu? Fericirea e că aşa cum s-a întâmplat la Brăila şi la Odeon, există şi în teatrele de stat oameni care trăiesc intens ceea ce creează.

Ce a fost cel mai greu la repetiţiile cu „Iadul este amintirea…”?

A fost foarte greu după ce s-a terminat, când am ajuns în intersecţia de aici de la teatru şi am realizat că s-a terminat şi că nu ştiu unde s-a dus tot timpul ăsta. Au fost lucruri grele, dar nu atât de grele. S-a întâmplat să existe păreri despre personaj şi despre poveste care n-au coincis întotdeauna. Şi atunci am ajuns la jumătatea drumului. Am un prieten foarte bun care mi-a spus: „nu e cinstit să te disociezi de actorul tău şi să dai vina pe el, asumă-ţi ce ai putut şi ce n-ai putut să faci”.

La un moment dat m-am simţit în postura mamei din piesă, mama care nu apare, mama care trebuie să aibă grijă… Mie nu-mi place postura de mamă, deşi îmi doresc în existenţa asta să am copii, dar nu-mi place postura de mamă pentru că eu cred că raportul cel mai bun este cel dintre doi adulţi. Şi că e posibil ca atunci când ajuţi, dacă ajuţi foarte mult, să îl sărăceşti pe celălalt de puterea de a se ajuta singur. Dar există şi altceva decât ajutorul, e vorba de afecţiune şi de sensibilitate şi de protejarea sensibilităţii, iar la un moment dat m-am simţit în postura mamei care nu ştie cum să dea fiecăruia suficient cât să-şi capete echilibrul şi să se simtă în siguranţă.

Un text e o invariantă şi e limpede că nu poţi să-i dezvălui toate feţele. Ce-ţi propui să scoţi în evidenţă când te apuci să pui în scenă un text? Ce e cel cel mai important când lucrezi un spectacol?

E foarte important pentru mine ca oamenii care lucrează să aibă acest sentiment de împlinire. Asta e un pic în afara a ceea ce selectezi în timpul repetiţiilor şi a drumului pe care-l alegi. Şi e foarte important să se transmită conţinutul şi emoţia. Să avem deschiderea de a lua lucrurile bune şi a le aduce în viaţa noastră.  Pentru că poveştile astea în care scormonim şi care au şi egoism, şi invidie, şi răutate, dar au şi lumină, şi iubire, şi dăruire, poveştile astea duc, sper eu subtil, şi nu în mod tezist, către ceva pozitiv. Şi-mi doresc să devenim un pic mai buni, deşi poate să sune ciudat… Când montăm un text se selectează aproape într-un mod neştiut firul care duce povestea. Întotdeauna trebuie să fie un fir, sau pot fi mai multe, dar nu pot să fie toate. Şi se selectează probabil în funcţie de personalitatea noastră, a celor care creăm. Şi pe lucrurile la care rezonăm.

Ce simţi că nu ţi-a ieşit în spectacol? Sau ce i-ai reproşa ?

Destule… Sunt nişte lucruri pe care le accesezi, care există şi pe care chiar şi eu le înţeleg mai târziu. Diana trăgea foarte mult către un personaj solar, vital, iar eu simţeam că acest personaj trebuie să fie foarte închis, aproape corect, în aşa fel încât în momentul în care reuşeşte să-şi depăşească barierele, să se vadă propriul zbucium şi apoi să se vadă toată iubirea. Dar în final nu există să tragi o linie şi să spui asta e bine şi asta e rău… E o jumătate de drum la care ajungem fiecare. Şi ce ştiu e că şi eu, şi Alexandra parcurgem textul şi înţelesul lui până la un punct şi că putem depăşi acest punct numai împreună cu actorii. Şi că ne îmbogăţim fiecare având mintea deschisă şi ascultând şi susţinându-ne, nu cedând foarte uşor.

Care e cea mai importantă trăire pe care ai experimentat-o în timpul acestei montări?

Au fost multe momente, dar e scena în care Kristina încearcă să plece de acasă, momentul cu gara. Asta era scena preferată a Alexandrei de la lectură. Tot timpul când ajungeam acolo ea se emoţiona. Şi la repetiţie ştiam tot parcursul, ştiam ce vrem, aveam deja mai mult de jumătate din spectacol făcut. Dar când s-a petrecut acea repetiţie am ştiut că este inima spectacolului.

Şi cel în care Diana care o interpretează pe Agnes se duce şi strigă acele lucruri îngrozitoare mamei la uşă. A fost un moment pe care nu l-am propus, nu l-am regizat, dar pe care l-a simţit şi l-a făcut ea. Şi sunt multe altele la fel. Eu cred foarte mult în genul ăsta de regie în care stimulezi creativitatea actorului şi-l asişti, mai mult decât să-i dictezi ce să facă. Simţi că rodesc acolo discuţiile, poveştile, filmele pe care le vedem înainte, experienţa noastră pe care ne-o dezvăluim.

Cât de greu e pentru un regizor tânăr să-şi găsească drumul în teatrul din România acestui moment?

Uneori simt nevoia să mă întorc la şcoală şi să vorbesc cu studenţii şi să le spun ADEVĂRUL despre lumea asta. Toţi prietenii mei care au terminat au trecut printr-un moment în care au vrut să se lase. La fel şi eu. În anul III. Când dai de greu uneori zici ce simplu e să te duci la birou şi să ai contractul tău în faţă şi să-l lucrezi… lucruri simple, exacte. Dar fiecare avem dreptul la visul nostru şi la încercarea noastră. Pentru mine şcoala a fost o experienţă şi dură, şi frumoasă şi nu m-au oprit frustrările şi prejudecăţile. Nu-mi închipuiam că am să lucrez în teatru. Pentru că este foarte greu de intrat. Nu te poţi duce să baţi la poartă… de-acum încolo am s-o fac însă pentru că mi-am ales drumul ăsta. Şi o să mă pregătesc să fiu refuzată de o sută de ori şi o dată să iasă. Pentru noi şansa a fost Ioana Moldovan. Aşa a început totul. Pentru că am avut în anul patru două spectacole în şcoală, „Cui i-e frică de Virginia Woolf” şi „Amalia respiră adânc”, şi datorită ei am ajuns să prezentăm aceste spectacole Teatrului Act care le-a acceptat. Apoi „Amalia…” a circulat foarte mult, la toate festivalurile din ţară, şi spectacolul a fost văzut şi au urmat cele două invitaţii. Cea de la Brăila şi cea de la Ploieşti. Şi concursul ăsta câştigat la Odeon. E o şansă… Mie mi s-au întâmplat lucrurile, dar eu sufăr de lipsa şanselor pentru tineri, de faptul că nu există cu adevărat un teatru sau un spaţiu în care ei să se poată întâlni, să aibă lecturi, să-şi facă un proiect. Se întorc cei mai mulţi în facultate. Mai fac un master, mai stau la colegii lor… E păcat de toţi aceşti creatori care au nevoie doar de un pic de spaţiu să se manifeste.

Spaţiile tip underground sunt o alternativă reală?

Da şi nu. Da, pentru că poţi să faci totuşi ceva. Nu, pentru că este foarte diferit. În underground faci tot. Eu am avut un spectacol la Curtea Veche, „Regele moare”, în care făceam tot. Însemnând că întindeam cabluri, puneam lumini, aduceam costume, făceam promovare, mă ocupam de accesul publicului, de repetiţii, absolut tot. În teatre, deşi coordonezi tot, totuşi există altcineva care bate cuie, care pune decorul, care se ocupă de costume. Şi atunci timpul tău se duce către creaţie şi asta e un lucru sănătos. Trec anii pentru aceşti tineri care fac spectacole underground şi şansa să intre într-un teatru de stat scade.

E greu de migrat dinspre underground spre teatrele de stat?

Este destul de greu. Şi mai e ceva. Acolo te obişnuieşti cu un soi de libertate pe care în teatru n-o ai. În teatru există deadline – ceea ce e ucigător pentru creaţie, pentru că nu poţi să spui până atunci creez, de atunci mă opresc… – dar cu toate astea îţi mobilizezi resursele. Eu simt nevoia acum să fac un spectacol în zona independentă. Motivul principal e că sunt actori cu care vreau să lucrez, ei nu sunt angajaţi într-un teatru şi nu sunt acceptaţi drept colaboratori. Iar criza asta a făcut ca teatrele să fie din ce în ce mai închise. Şi asta este şansa noastră să ne întâlnim.

Şi totuşi cum poţi pătrunde în teatrele din România?

Să te duci să baţi la uşă… Eu nu văd altă posibilitate. Din fericire mai apar aceste şanse cum a fost Odeonul. Dacă ar exista un soi de colaborare între universitate şi teatrele din Bucureşti în aşa fel încât o producţie să fie acceptată în teatru… Pentru că, în calitate de tânăr student, nu te poţi duce să spui: „Eu sunt bun!” E o responsabilitate mare. Sunt oameni mobilizaţi să lucreze cu tine, sunt fonduri şi nu ai această experienţă la început, iar directorul nu ştie dacă poate să-şi permită dacă nu ştie cine eşti, nu ştie cum lucrezi, ce poţi să faci…

Care sunt hibele cele mai mari în teatrul românesc?

Se întâmplă castinguri, concursuri pentru post… Şi vezi venind 300-400 de tineri actori care vor să se angajeze sau să joace un rol. Şi te frânge chestia asta. Sunt atâţia oameni doritori să facă şi atât de puţine şanse. Faptul că teatrele sunt închise, asta e o problemă. E normal ca directorii să-şi susţină oamenii din trupă, angajaţii, dar să existe măcar un proiect în fiecare teatru prin care să existe deschiderea să vină din afară. Să găzduiască… Altfel, ar fi multe probleme… Dar mi-e greu să am o privire de deasupra şi să ştiu ce e bine şi ce nu. Eu simt nevoia nu să renască UNITER-ul într-o altă formă, ci să existe alternativă.

Când faci un spectacol te interesează premiile sau critica?

A fost un moment care m-a întristat. A venit cineva la spectacol şi în timpul spectacolului a notat tot timpul în carneţel. Şi în momentul ăla mi s-a părut inutilă prezenţa acelei persoane. Pentru că tu trăieşti acolo pe scenă. Trăieşti şi dăruieşti. Şi vine cineva care te măsoară ca pe un cal. Se uită la dinţii tăi şi notează centimetrii. E importantă critica, foarte importantă… Dar critica de genul „este extraordinar”, „este foarte prost”, „este superficial” mă întristează peste măsură. Aceste catalogări ale muncii regizorului şi actorului care ocupă foarte mult loc în critică, în loc să existe povestea care se spune. Până la urmă, noi spunem poveşti, nu suntem performeri. Nu mă gândesc la premii, nu mă gândesc la critică. Dar e important feedback-ul. Uneori îl ai de la prieteni şi din fericire oamenii din jurul meu sunt de mare valoare şi nu doar mă felicită, ci îmi explică, îmi vorbesc despre cum s-au simţit lucrurile din sală. Şi asta mă pune pe gânduri. Ce simt eu? Simt nevoia să existe o detaşare a criticului faţă de teatre. Pentru că obiectivitatea vine şi din această detaşare. Simt nevoia să existe o zonă a conţinutului mai prezentă în critică decât cea a verdictului dat în gol. E grav când spui ceva despre cum a muncit un om şi nu ştii cum a muncit acel om. Vezi un produs…

Când simţi că te trădează un text sau o poveste sau când simţi că trădezi tu povestea?

Am fost la spectacolul lui Ostermeier, la „Hamlet”, cel în care toate personajele erau jucate de şase actori. Ofelia şi Gertrude de aceeaşi actriţă, Horaţio, prietenul fidel, şi Rosencrantz şi Guildenstern, trădătorii, de acelaşi actor… Asta e posibil, pentru că aşa e natura umană. E posibil la un moment dat să apară această trădare reciprocă. Cred că trădezi textul când nu-ţi mai pasă. Când ceva te poate otrăvi atât de mult, încât nu mai găseşti calea de a ieşi. Dar textul nu cred că te trădează. Asta n-am simţit-o.

Povesteşte-mi cum te-ai apucat tu de teatru.

M-am îndrăgostit când eram mică de un băiat şi eram atât de îndrăgostită… Atunci am simţit prima dată nevoia să mă fac regizor de film şi copilul ăla să joace în film şi eu să-l arăt lumii întregi cât este de frumos. Ştim că oamenii se îndrăgostesc încă din copilărie. Cântam în cor. N-am ureche muzicală, nu pot să cânt, dar probabil că m-au acceptat fiindcă mă duceam cu drag. El era solist şi cânta atât de frumos! Era în clasa a V-a. A fost un gând puternic, dar l-am depăşit. Poveştile de felul ăsta se depăşesc, mergi mai departe.

În liceu, am început să merg singură la teatru. Nimeni din mediul meu n-avea nici o legătură cu teatrul. S-a întâmplat ca emoţia pe care am simţit-o să fie atât de puternică, încât de aici s-a născut totul, nu ştiu cum…

Despre ce spectacole era vorba?

Despre mai multe. În primul rând, „Trilogia antică” a lui Andrei Şerban, apoi „Hamlet”-ul lui Alexandru Tocilescu, „Au pus cătuşe florilor” al lui Alexandru Hausvater. De la ultimul am ieşit convinsă că n-o să pot să fac teatru, pentru că n-o să fiu în stare să exprim lucrurile atât de direct.

Mă pregăteam la serviciul meu, eram inginer la Electrocentralele Bucureşti, luam anunţuri din ziar şi făceam poveşti pornind de la ele. Eram studentă şi, ca să pot să dau la UNATC, trebuia să fiu integralistă. În fiecare an am sperat să dau concursul, dar nu l-am dat decât la sfârşitul facultăţii. De câte ori luam un examen la Politehnică, mă bucuram c-o să pot să dau la UNATC.

Înainte să dau examen de admitere, era vară şi fusese premiera cu „Creatorul de teatru”. După ce am văzut acest spectacol atât de crud cu viaţa creatorilor, un spectacol care m-a atins profund, am simţit câtă dăruire şi câtă rătăcire e în povestea asta. Două săptămâni nu mi-am revenit şi mi-am zis că nu mai dau nici un examen. Dar trecuseră deja 10 ani de când terminasem liceul. Şi mi-am spus: „Dacă trebuie să fac teatru, ori intru acum, ori nu fac teatru”. La politehnică ajunsesem chiar la doctorat, era un drum care prindea rădăcinile lui. Şi am intrat la UNATC. Şi a început…

Şi acum simţi că ăsta e drumul tău sau ai îndoieli?

Când m-am hotărât să fac asta, m-am gândit că teatrul mă va duce, probabil, către altceva.  Nu ştiu dacă am să fac asta sau nu. Dar sunt foarte importante lucrurile la care am ajuns în viaţa mea prin poveştile pe care le-am întâlnit. Cumplit a fost când eram deja angajată şi trebuia să aleg specializarea pe care s-o urmez la Politehnică. Am ales maşini termice pentru că lucram în domeniu. Şi a fost cumplit când am simţit c-o să termin facultatea, o să fiu angajată şi o să stau până la pensie în acelaşi loc. Acum nu ştiu ce urmează. E necunoscutul din viaţa mea, de care mă bucur, care mă face să sufăr…

Povesteşte-mi ceva de neuitat din copilărie.

Eram în primul an la UNATC şi profesoara Ludmila Szekely ne-a cerut să venim fiecare cu câte o poveste din copilărie, o poveste solară. Tot gândidu-mă, m-am trezit că mi se reactualizează lucruri pe care le uitasem. E o senzaţie foarte puternică senzaţia că-ţi revine ceva ce era sau părea uitat. Eu n-am venit cu o poveste cu cap şi coadă, dar mi-am amintit de unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea: eram în sanie, totul era alb şi luminos în jur, tata trăgea sania alergând şi vedeam cum se desprind bucăţi de zăpadă din bocancii lui.

Când aveam 3 ani şi jumătate, am avut un accident, m-a lovit o motocicletă, dar am scăpat cu viaţă. Ştiam „Scrisoarea III”. Habar n-am de ce o ştiam la 3 ani, probabil c-o învăţasem de la sora mea, care era mai mare. În drum spre spital, tata m-a pus să spun poezia. Şi eu, plină de sânge, l-am întrebat pe el, săracul, de ce mă pune să spun poezia. Mi-a spus că trebuie s-o zic ca să rămân trează, ca să nu leşin. După povestea asta, am mers la ţară, unde vecina bunicii mele m-a dus la o babă care mi-a „tăiat” de frică. Mi-a făcut descântece. Acum sunt într-un echilibru foarte bun şi lucrurile astea nu le cred, ele nu mă ating şi nu sunt cu mine. Am doar relaţia mea personală cu Dumnezeu şi atât. Dar în mintea mea de copil, faptul că mi-a fost luată teama, că eu nu mai am frică, m-a făcut să fiu în afara curiozităţii înnăscute şi foarte curajoasă, dispusă la nebunii şi riscuri. Pe cât de năzdrăvană eram în copilărie, pe atât de calmă şi de răbdătoare sunt acum.

Care a fost întâlnirea cea mai importantă? Cu un om, cu o carte…

Nu mă pot limita la un singur om. Sunt importanţi mulţi oameni din viaţa mea. Dar pot să spun că în primul rând a fost Alexandra. Când am început să lucrez cu ea, mi-a respins categoric o propunere, ceea ce m-a bulversat, fiindcă eu am nevoie să creez, am nevoie de oameni care cred în ce spun… Dincolo de faptul că este un om atât de cinstit, încât te îngheaţă, am descoperit un artist. Până la ea n-am avut reprezentarea a ce înseamnă să fii artist. Ea mi-a deschis extrem de mult universul cu cărţi, filme, discuţii.

E foarte important să ajungi într-un punct în care să ai atâta siguranţă în preajma unor oameni, încât tu să poţi fi tu.

Cât despre cărţi şi filme, sunt atât de multe… Filmele lui Bergman, Tarkovski… „Maestrul şi Margareta”, de Bulgakov, cărţile lui Umberto Eco, în care imaginarul invadează realitatea şi se transformă în real, „Cuvinte care eliberează”, o carte la care ţin foarte mult. Alexandra râde de mine şi zice că e singurul meu reper. Râdem foarte mult de noi. Reuşim astfel să trecem peste lucruri pe care nu credeam că le putem depăşi.

Care e cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în teatru?

Că fără iubire nu se poate, că are rost să înduri, că e un dar, că oamenii nu-ţi primesc darul, ceea ce nu înseamnă că n-are rost să dăruieşti, că nu eşti buricul pământului, că trebuie să fii atent la ceilalţi, că nu eşti atât de bun (uman) cât îţi place să crezi că eşti, că descoperi şi în tine trădarea, lucrurile mici şi urâte; că, dacă le înţelegi cum trebuie, reuşeşti să-i înţelegi şi pe ceilalţi şi să vezi, dincolo de răutate, fragilitatea unui om. Iată calea prin care eu descopăr lumea.

Ce e teatrul pentru tine?

Cel mai sincer răspuns este „Nu ştiu”. Dar sunt pe drum…